7. MUNTENIA CENTRALĂ (BAZINUL INFERIOR AL DÂMBOVIŢEI)

7.4. Alte aşezări bucureştene

[p. 123]

Aşezarea de la Băneasa – “La Stejar” [v. Harta 3] se află la aproximativ 1,5 km. în aval de Străuleşti, tot pe cursul Colentinei şi tot pe stânga, la extremitatea nordică a lacului Băneasa, respectiv la nord de cartierul Dămăroaia. Lista complexelor – întinse pe două terase, un înaltă şi una joasă (a se citi “luncă”) – este impresionantă: 23 de bordeie, 4 cuptoare libere şi două gropi menajere[19]. Autoarea raportului distinge nu mai puţin de 3 faze[20], ceea ce în contextul acestei discuţii este aproape indiferent, fiindcă ilustraţia se restrânge la fotografiile (foarte nefericite, de sus) a două borcane şi jumătate, un desen al unui “vas-borcan lucrat cu mâna caracteristic aşezării de la Băneasa”, fotografiile a 6 fragmente de ceramică lucrată la roată[21] (cu cea mai proastă sortare pe care am văzut-o vreodată pentru această specie tehnică), 3 profile fragmentare de ceramică lucrată cu mâna şi 6 profile fragmentare

[p. 124]

lucrate la roată. Adică nimic. Sunt de reţinut numai câteva considerente generale: ceramica lucrată cu mâna este predominantă, are pasta ceramică fabricată cu mult pietriş şi mai puţină ceramică pisată (ca în alte situri, adică), cu dimensiuni în general mici, cu aspect “îndesat”[22] (a se citi “mai îndesate” decât la Străuleşti), cu o frecvenţă mare a tipsiilor[23]. Din descrierea inventarului pe complexe[24] reţinem diversitatea de situaţii, respectiv procente ale raportului între tehnici absolut opuse (de tipul 80% - 20%), ceea ce justifică mai multe episoade de locuire. Complexele cele mai timpurii (judecând după acest raport) par a fi B.6 (care conţine şi borcanul “tip Praga” – asemănarea este reală – în condiţiile în care ceramica lucrată la roată deţine jumătate din inventar), Complexul 8, B.13, B.17 (în vecinătatea căruia a fost recuperat un vas de provizii cenuşiu, din pastă bună; N.B.: această aşezare nu suprapune o aşezare de sec. III-IV). Elemente arhaizante apar însă şi în celelalte complexe: în B.3 apare un borcan lucrat manual, cu buton pe umăr, pe o morfologie cât se poate de tradiţională[25]; în B.4 avem o cruce incizată pe un vas modelat manual[26], dar şi fragmente superioare de ceramică lucrată la roată, cu buza lăţită şi aplatizată, în maniera secolului al IV-lea; B.20 – un al doilea caz cu “bumb conic” pe umărul unui vas şi încă un fragment de “vas de provizii cenuşiu” (dar nu e cumva rătăcit, totuşi?). La astfel de detalii se adaugă o jumătate de fibulă digitată[27], care ar putea data (practic oricând, de la jumătatea secolului al VI-lea) etapele de locuire mai târzii.

Închei cu un citat: “Nepublicarea materialului arheologic pe baza căruia a fost formulată periodizarea culturii Ipoteşti-Cândeşti, nu ne îngăduie să verificăm comparativ dacă avem de-a face, sau nu, cu mai multe faze şi în cadrul culturii aşezărilor de tip Ciurel”[28]. Aşa este! Atât de puţină ilustraţie la trei faze de locuire fac situl practic inanalizabil. Aceasta este singura concluzie pozitivă.

Un alt sit important dintr-o margine de Bucureşti, care nu s-a... bucurat încă de o publicare corespunzătoare este Militari-Câmpul lui Boja, cu referire aici, evident, la aşezarea de sec. VI[29]. Situl se află la aproximativ un kilometru în amonte de aşezarea de pe “Dealul” Ciurel, aflat tot pe terasa dreaptă. Deşi s-au făcut vreo 14 campanii, cele mai importante sunt primele (1958-1961), când se descoperiseră deja 7 locuinţe, cu dimensiuni variabile (de la 2,25 x 2 la 4,4 x 3,8 m.), cu adâncimi de amenajare de la –0,5 la –1 m., cu cuptoare scobite în colţ cruţat (cu excepţiile uzuale)[30]. Inventarele locuinţelor sunt în general slabe, cu excepţia a trei dintre ele, care au pierit prin foc. În privinţa materialului ceramic, predomină ceramica modelată manual (60-70%, adică cifrele de la Ciurel), cu pastă în amestec pietricele şi rar cioburi pisate, cu forme în general zvelte; una din cele două forme întregi are înălţime apreciabilă (I/a = 1,45), încadrându-se în aspectul Străuleşti; excepţii există sigur, după cum confirmă un alt exemplar întreg, scund[31]. Decorul cel mai frecvent al acestor oale îl reprezintă crestăturile pe buză, dar nu lipsesc nici alveolele, nici valurile trasate cu un singur vârf. Autorii raportului observă că în general ceramica modelată manual imită formele lucrate la roată, ceea ce, dacă nu

[p. 125]

este valabil în toate cazurile şi nici sub toate aspectele, este valabil măcar în nişte detalii, cum ar fi răsfrângerea accentuată a marginii sau fundurile de vas concave[32]. Singura altă formă este tipsia.

Ceramica lucrată la roată se defineşte prin numeroase profile “în S” (tipice oalelor romane târzii, destinate utilizării cu capac; iată că imitaţia bate sensul, fiindcă aici capacele lipsesc)[33], funduri desprinse cu sfoara sau paleta, decor rarefiat, absent, sau “involuntar”[34], toate detalii care tind să contureze o datare timpurie. Dacă la aceste observaţii adăugăm cele două fibule romane[35], dăm crezare raportului, care apreciază aşezarea ca datând în prima jumătate a sec. VI. Dacă am încerca să fim mai specifici, atunci am opta pentru al doilea sfert al secolului, adică oricum într-o etapă mai nouă decât Străuleşti, dar mai veche decât Ciurel.

Continuarea săpăturilor de la Militari, în următoarele decenii, nu pare să fi adus noutăţi notabile, ceea ce a prilejuit oricum Mioarei Turcu un penibil “studiu”[36], despre care nu se poate adăuga nimic. Sper că, după realizarea monografiei aşezării de secol III[37] va urma şi monografia aşezării de sec. VI. Până atunci...

Ar urma un destul de lung şir de aşezări, din Bucureşti şi din proximitate, cercetate în regim de urgenţă sau doar perieghetic, despre care nu avem ce vorbi în contextul unei lucrări care este o monografie ceramică, lipsind obiectul muncii. Ne vom mai opri aici asupra unui singur caz, mai bine spus o ciudăţenie, care totuşi poate semnala un caz particular, lipsă până aici. Este vorba despre Lunca-Bârzeşti, sit poziţionat pe dreapta Dâmboviţei, la ieşirea din Bucureşti, între Calea Văcăreşti, Şoseaua Olteniţei şi Şoseaua Vitan-Bârzeşti (v. harta 3); în ciuda numelui, este vorba despre două aşezări de terasă, numite simplu, 1 (la est) şi 2 (la vest). Cercetarea s-a făcut în condiţii foarte grele, în avântul demolator paroxistic al anilor 1988-1989, iar marea majoritate a complexelor au fost distruse de lucrărili, mai ales în sectorul vestic[38]. Dincolo de limbajul tehnic imposibil[39] şi imaginaţia neînfrânată[40] textul prezintă un raport de complexe dezarmant şi, până aici, unic: 4 gropi menajere, 7 bordeie, 13 cuptoare menajere şi un “cuptor metalurgic”; din cele 14 cuptoare, unul singur pare să fi fost exterior unei locuinţe, ceea ce dă rotund, de fapt, 13 locuinţe. Mai mult, se certifică faptul că gropile aveau mult material ceramic, ceea ce le asigură (?) apartenenţa la locuirea de sec. VI. Aceasta a fost situaţia pentru Aşezarea 1; în Aşezarea 2 raportul este şi mai dramatic: 5 gropi menajere la 6 locuinţe! În privinţa raportului între tehnici – pentru Aşezarea 2 autoarea nu dă detalii, dar ştim sigur că a găsit importuri bizantine[41]. În Aşezarea 1 se disting cel puţin două orizonturi diferite: ni se spune că, în general, predomină ceramică lucrată la roată rapidă, de dimensiuni mari şi mijlocii, că specia modelată manual este şi ea confecţionată din pastă bună (fără a lipsi cea cu cioburi pisate sau ceramica lucrată la roată lentă), dar în B.5, din contră, există numai ceramică lucrată cu mâna, din pastă grosieră şi prost modelată[42]. Vroiam să avertizez doar că este posibil să existe, în perimetrul bucureştean, şi aşezări în care ceramica lucrată la roată să predomine, iar gropile menajere să fie mai numeroase (ceea ce ar corespunde unei locuiri de lungă durată, inclusiv cu depunere

[p. 126]

arheologică). Evident, pe baza sitului de la Lunca-Bârzeşti, cercetat şi publicat în asemenea condiţii, o astfel de etapă nu poate fi atestată.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – Capitolul 8 (areale periferice în Muntenia)

---

[19] CONSTANTINIU 1965, p. 78-82; fără depunere antropică continuă.

[20] CONSTANTINIU 1965, p. 79-80, probabil exact; este greu de imaginat însă o reamenajare a bordeiului “prin restrângere”; este valabilă varianta adâncirii.

[21] CONSTANTINIU 1965, p.88, fig. 13, din care 13/6 cert lucrat la roata rapidă (posibil şi restul).

[22] Spune autoarea (CONSTANTINIU 1965, p. 86), însă cifrele I/a sunt, pentru 3 exemplare, între 1,2 şi 1,25, ceea ce, conform definiţiilor Compas, înseamnă “mijlocii-înalte”, iar un exemplar (fig. 12/1) are 1,38, ceea ce se încadrează clar definiţiei “înalt”; autoarea se află sub impresia ceramicii de la Străuleşti, unde valorile între 1,4 şi 1,5 sunt regula.

[23] Ce însemnă “frecvenţă mare” cred că nu vom şti niciodată. Este regretabil că nu avem un profil desenat pentru fig. 12/4, care, aşa cum se “vede” din fotografie ar putea fi orice, adică tipsie înaltă, tavă “portativă” sau aeroportul Charles des Gaules.

[24] CONSTANTINIU 1965, p. 89-95.

[25] CONSTANTINIU 1965, fig. 12/2; v. şi CONSTANTINIU 1965 b (Măicăneşti), fig. 85/4, adică grupa Străuleşti 3b (CR_07 B).

[26] A se observa că acest tip de piesă nu lipseşte practic de pe nici un sit important.

[27] CONSTANTINIU 1965, fig. 18; jumătate inferioară, ce pare jumătatea celui pierdut la Soldat Ghivan, despre a cărei condiţii de descoperire nu ştim nimic. Cert este că nu este tipul zoomorf (cum scrie sub ilustraţie), ci probabil antropomorf (starea de conservare este slabă), cu butoni laterali şi decor spiralic

[28] CONSTANTINIU 1965, p. 95.

[29] Sunt suprapuse aşezări din epoca bronzului, Hallstat şi o aşezare de secol III (ZIRRA & 1963, p. 49)

[30] Raportul foloseşte termenul de “boltă” pentru descrierea cuptoarelor. Cuptorul pe care îl putem vedea într-o fotografie (fig. 14/2) este cu horn – în fapt o variantă, văzută şi la Vadu Anei, cu vatră mică şi pereţi în formă de trunchi de con, cu partea superioară deschisă.

[31] ZIRRA & 1963, fig. 15/1, respectiv 2.

[32] ZIRRA & 1963, fig. 15/3 imită efectiv fundurile inelare ale cănilor din epocile anterioare.

[33] Este foarte interesant şi profilul de la fig. 16/7, cu buză lăţită bilateral, în cartierul III, tipică secolului al IV-lea.

[34] “Inciziile paralele simple ori duble, sau canelurile dese şi adânci care apar tot în regiunea superioară a acestor forme sunt efecte de cele mai multe ori ale roţii, fără intenţii decorative propriu zis” (ZIRRA & 1963, p. 60). Descrieri similare în studiul-raport referitor la Ipoteşti (ROMAN & 1978).

[35] Cu picior întors pe dedesubt (ZIRRA & 1963, fig. 17/3; ZGÎBEA 1963).

[36] TURCU 1992. Opul este plin de gratuităţi (“[la daci]... câinele se bucură de o atenţie deosebită, fiind sacrificat în cinstea unei divinităţi şi considerat animalul cel mai devotat omului”, p. 40), erori monumentale (tiparul de turnat cruci este datat în secolul III, p. 43), bâlbâieli (locuinţa “de suprafaţă” nr. 10 are podeaua la –0,96 m, conf. desenului de plan, p. 49), iar desenele (nomerotate “ştiinţific”, XVI-XVI) sunt un coşmar.

[37] NEGRU & 2000.

[38] SANDU 1992, p. 163. În ambele puncte se găseau şi rămăşiţele unei aşezări anterioare, datate larg III-IV.

[39] Pentru degustători: “La cuptorul 12 (Pct. 2) s-a surprins hornul amplasat orizontal [?!!], în partea opusă gurii de alimentare, la nivelul bolţii”, sau “o bară subţire din tablă de fier” (ambele la p. 188).

[40] Despre un cuptor “metalurgic” dintr-un... bordei: “...folosirea lui probabil că se făcea numai în anotimpul călduros, iarna fiind protejat prin umplere cu pământ” (p. 189); evident, nu este un cuptor metalurgic, fie şi numai fiindcă “aceşti pereţi se aflau într-o stare avansată de fragilizare, cea mai mică atingere ducând la ruperea lor”.

[41] Două căni cu striuri depărtate – de bună calitate, atât cât permite fotografia o asemenea observaţie (SANDU 1992, p. 190).

[42] SANDU 1992, p. 189-190.